În momentul de față scriu articolul ăsta cu mâna dreaptă și ultimele două degete de la mâna stângă. Adică destul de greu pentru un millennial care, în mod normal, tasta în timp ce se uita la pisica lui care dormea cu burtica pufoasă în sus, și vorbea la telefon despre unul dintre task-urile din ziua respectivă. Eventual mai făcea și câteva genuflexiuni în timp ce deschidea fereastra pentru a aerisi casa. Acum nu mai pot face asta, deci trebuie să am mai multă răbdare și concentrare doar pe un singur task, acela de a fi aici, prezentă. Și nu doar aici, ci cu toate lucrurile din jurul meu. Se pare că la ceva timp, persoanele hiperactive trebuie să se mai accidenteze (destul de grav) la câte un deget sau în orice parte a corpului ca să ia o pauză forțată de la ritmul haotic din viața lor. Altfel, ele trag și trag și iar trag până ajung la, evident, un burnout tare frumușel și grăsunel.

Dar povestea de azi nu e despre cum mi-a ricoșat mie cuțitul în degetul de la mâna stângă în timp ce încercam să iau un mic dejun pe fugă, pentru a finaliza restul sarcinilor dintr-o însorită zi de sâmbătă, ci despre aprecierea corpului nostru și despre niște concluzii pe care le-am tras în urma unor situații mai mult sau mai puțin plăcute din viața mea.

Un lucru pe care nu l-am făcut niciodată public, ci este știut doar de apropiații mei, este acela că în urmă cu câțiva ani am avut un accident de mașină ce m-a lăsat cu numeroase cicatrici. Și aici nu mă refer neapărat la cele emoționale, cât la cele fizice. Am suferit mai multe intervenții, fapt care a adâncit și mai mult tăieturile de la primele operații. O lungă perioadă mi-a fost tare greu să mă uit la corpul meu, fiind extrem de lovit, tăiat și bandajat. Deja mă gândeam cum o să încep liceul, iar colegii se vor uita la mine ca atunci când vii ultimul la un party și toate privirile sunt țintite către tine. Voi fi luată iarăși la întrebări despre cum s-a întâmplat sau curiozități de genul: ia să văd și eu cum arată acolo, acolo și acolo. I hate that! Evident că după toată perioada asta am început să apreciez și mai mult oamenii discreți, care nu mă întrebau mare lucru (spre nimic) și lăsau să vină de la mine tot ce simțeam eu să povestesc.

Însă perioada asta care mi-a afectat adolescența a venit după ce, la pubertate, am avut câțiva ani în care mergeam acasă plângând (cinci zile din cinci, în clasa a V-a, și de câteva ori pe săptămână în clasele a VI-a și a VII-a) din cauza a ceea ce astăzi numim bullying. Pentru că la grădiniță eram prea slabă ca mama să mă îmbrace în rochițe, a apelat astfel la niște (multe) vitamine care au ajutat la creșterea mea în greutate, spre clasele a III-a și a IV-a. Nu am fost niciodată obeză, dar eram mai plinuță decât celelalte fete din clasă. Eram această rățușcă cea urâtă care nu-și găsea locul și nu era respectată de aproape nimeni din clasă. Nu doar că nu eram apreciată, dar se mai găsea și câte o gașcă de băiețași șmecherași care se luau de mine și mă agresau verbal, de cele mai multe ori. Aici a fost și momentul în care m-am ambiționat să țin diete peste diete (o scădere bruscă în greutate vine la pachet și cu o serie de vergeturi cărora deja nu le mai dau importanță), ce mi-au deteriorat starea de spirit pozitivă din acel moment. În prezent, treaba cu dietele nu mai funcționează de niciun fel la mine. În schimb, am făcut altceva. Ceva ce recomand oricum și oricui: să adopte un stil de viață cât se poate de echilibrat. Încă mai am de lucru cu asta, dar e un proces, și am făcut multe schimbări în bine. Am înțeles că totul ține de perioadele în care ne aflăm, de cât de odihniți suntem, de câtă mișcare facem, dacă suntem sau nu fericiți, de cum mâncăm în funcție de toți acești factori și că, cel mai important, femeile își consumă energia într-un mod diferit de cel al bărbaților. Odată epuizate, ne revenim din ce în ce mai greu, ba chiar apar și dezechilibre hormonale în cele mai multe dintre cazuri.

Sursă foto: ANIMALENAS

Din cauză că mi se dezvoltase diferit corpul față de al celorlalte colege ale mele, problema cu acneea nu s-a lăsat nici ea așteptată. Am avut mari probleme cu ea, în generală, ceea ce le determina pe anumite fete să nu se apropie de mine, crezând că se poate lua.

Cert este că în toți acei ani, exact când este super important să punem bazele încrederii în noi înșine, stima mea de sine era de la puțină la foarte puțină, lucru care te afectează pe toate planurile. Simțeam că eșuez în tot și că, indiferent de câte calități aș fi avut, tot defectele urcau pe primele locuri ale clasamentului. Aveam perioade în care nu mă simțeam bine și nu vedeam absolut nimic bun în corpul meu.

Sursă foto: Unsplash

Sentimentele negative pe care le poate avea cineva față de corpul lui duc la o anxietate care poate fi, în funcție de fiecare persoană, la un nivel scăzut și periodic sau poate deveni ceva copleșitor și aproape constant, o rușine profundă care ne oprește să facem tot felul de lucruri.

Într-un studiul Girl’s Attitudes Survey 2016, realizat de Girl Guiding UK, reiese faptul că 47% dintre fetele cu vârste curprinse între 11 și 21 de ani spun că sunt reținute de felul în care arată. Adică aproape jumătate dintre tinere sunt dispuse să admită că modul în care arată le limitează în ceea ce pot oferi atât din punct de vedere profesional, cât și social, în relațiile cu cei din jurul lor.

Body shaming-ul a devenit rezultatul acelor tachinări (chiar agresări) în școli despre imaginea și greutatea corpului altor persoane, a zecilor de ani în care mass-media tradiționale, urmate mai apoi de social media, au încadrat femeia într-un singur tipar, în anumite dimensiuni, cu un corp perfect, fără celulită, vergeturi, cu un abdomen plat și o față la fel de perfectă. Ne-au integrat într-o realitate falsă, care ajunge să ne frustreze pentru că nu putem fi acolo, când, de fapt, adevărul este unul singur: nimeni nu este perfect și normalitatea nu înseamnă Photoshop și alte filtre. Iar dacă noi, femeile, nu ajungem să ne acceptăm pentru ceea ce suntem acum, atunci cum vom putea primi respectul altor persoane care intră în viața noastră? Pentru că avem atât de multe lucruri de oferit, pe lângă modul în care arătăm. Haideți să fim văzute pentru inteligență, simțul umorului, pentru feminitate, senzualitate și pentru că suntem niște luptătoare. Pe scurt, și pentru personalitatea noastră.

Sursă foto: Unsplash

Cine vorbește despre body positivity

Îmi place să mă înconjor de femei care-și apreciază corpul, pentru bunătatea cu care ne vorbesc, dar și de oameni care refuză să comenteze aspectele fizice ale altora. Așa că am să enumăr câteva dintre conturile pe care le urmăresc și care sper să fie un sprijin pentru fiecare femeie care ajunge să citească acest articol: Andreea Teodor, Ada Galeș, Diana Enciu, Danae Mercer, Vivian Hoorn, pagina WLCM și multe altele. Dacă ai alte recomandări, le primesc cu mare drag.

 

De ce am vrut să spun povestea asta?

Corpurile sunt de toate formele, dimensiunile și sunt extrem de valoroase, indiferent de cum arată. Fie că vorbim de un deget bandajat sau de mai mult de atât, corpul nostru are exact ce îi trebuie pentru a se recupera chiar și în cele mai dificile perioade. Fiecare părticică din noi este fundamentală, iar scopul fiecărei persoane ar trebui să fie legat de ceea ce putem face pentru a deveni mai sănătoși fizic și psihic, nu despre cum să acoperim niște cicatrici care sunt dovada vie a suferinței, dar și a maturizării noastre.

Mens sana in corpore sano.

Sursă foto: Danae Mercer

1 thought on “Cum ne afectează sănătatea body shaming-ul

  1. Wow, ai scris superb. Ma îngrijorează faptul ca anumite parti seamana incredibil de tare cu lucruri din experienta mea si probabil si a multor altor fete, trecem toate prin lucruri asemănătoare si nu ne vorbim niciodata despre asta din temeri stupide. Comparația este unul dintre lucrurile care cred ca ne fac cel mai rau. As vrea sa fim odată toate bine cu noi înșine și sa putem sa traim doar cu fericire si sclipici…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *