Work hard, play hard – they say.

De câte ori ai auzit expresia asta? Eu de foarte multe ori.

Încă de mică am fost învățată că fiecare lucru se obține cu sudoarea frunții și că trebuie să muncesc din greu ca să-l obțin, că ăsta e normalul.

Sunt aproape 8 ani de când am venit în București și nu știu dacă am stat vreodată o clipă. În studenție știam că trebuie să mă implic în diverse activități, internships și/sau organizații studențești ca să-mi fac intrarea, încetul cu încetul, pe câmpul muncii. Apoi, după ce m-am angajat, parcă viața mea era prea simplă și monotonă. Ce fac după job? Cum să mă dezvolt în ritmul ăsta? Vreau să fiu și mai bună. Dacă aș putea, aș sări peste nu știu câte etape, numai să fiu acolo unde-mi doresc.

Până să dau viață brandului Aceeași Mărie petreceam foarte mult timp la birou. Credeam că statul peste program o să mă ajute să avansez. Plus că dă și bine, nu? În România, statul peste program e un semn bun, înseamnă că muncești mult, deci e de bine. Nu se cădea nici să plec înaintea colegilor mei, chiar dacă eram printre primii veniți la birou.

Am forjat așa mulți ani, cu doar 4-5 zile de concediu pe an. Mai făceam maratoane de călătorit și în weekenduri. După o săptămână de job full-time, evenimente după job și, uneori, diverse party-uri inițiate de agenții, cu stat până pe la un 03:00-04:00, iar a doua zi (sau mai bine spus, după câteva ore de somn) plecam într-un city break.

Eram într-o alergare continuă, de parcă viața mea se încheia odată ce puneam capul pe pernă. Trebuia să fiu un angajat disciplinat, organizat, muncitor, să mă dezvolt și pe plan personal, să am mereu zâmbetul pe buze, să fiu și o iubită ok, să am grijă de casă, să am și viață socială, să bifez și acel turism de achiziție culturală – cum îl numeşte Radu Paraschivescu.

sursă foto: Unsplash

În 2020 și în prima jumătate a lui 2021 a fost apogeul oboselii mele. Cu job full-time, cu lansarea Aceeași Mărie, cu Covid la pachet, iar eu în stare semi-vie și lucrat de acasă în acea stare, plus alte probleme personale, mă stingeam pe zi ce trecea. Nu reușeam să mă mai trezesc devreme, plângeam des, lipsa mea de motivație era din ce în ce mai mare, iar zilele deveneau parcă tot mai gri. Ba chiar uneori simțeam cum mă durea în piept, cum nu mai puteam respira foarte bine. Și nu, nu mă refer la atacuri de panică, deși le-am avut și pe alea.

Nu mai eram Antonia de altădată, cea care era plină de viață, care râdea zgomotos, pe care o pasiona tot ce o înconjura, care-i motiva și molipsea și pe cei din jur cu energia ei.

sursă foto: Unsplash

Nu mai făceam sport și mâncam muuuult, dar muuuult dulce. Oh, mon Dieu, câte dulciuri am mai mâncat iarna trecută! Nu era suficient că ajunsesem deja un zombie din cauza oboselii, dar mai adăugam niște frustrări și din cauza câtorva kg în plus. Știm cu toții că lipsa somnului duce și la mâncat excesiv din cauză că sinapsele produse în zonele corticale nu mai funcționează în parametrii normali.

Mi-am ignorat toate aceste semnale, deși știam că ceva nu e ok cu mine. Doar că termenul de oboseală cronică nu e nici măcar recunoscut ca fiind o boală. Cum să-i dau eu o așa importanță, dacă nici măcar Harvard Medical School nu o recunoaște ca fiind o afecțiune? Dar ce zic eu de Harvard, când la mine în familie nu există nu mai poți. Întotdeauna poți. Ai putut, deci poți și acum.

 

Ce s-a întâmplat?

Deși oala avea capac, apa tot a dat pe dinafară din cauza presiunii. Același lucru s-a întâmplat și cu mine. Cum nivelul de randament era scăzut, viața mea a luat o nouă întorsură. De o lună și un pic lucrez strict pe Aceeași Mărie, iar în paralel mai ofer consultanță pe zona de strategie de comunicare.

Încă mă trezesc obosită și mi-e greu să-mi țin energia la un stadiu înalt de dimineață până seara, dar știu că este un proces. În funcție de câtă oboseală cronică ai acumulat pe parcursul vieții, recuperarea cere și ea un anumit timp. E vorba de luni sau chiar ani până ajungi să te recuperezi complet.

Ce vreau să subliniez cu asta e că nu m-aș mai întoarce în tot haosul de odinioară. Nu mă mai interesează să alerg, să demonstrez, să pară că, să fiu tot timpul acolo. Când cineva îmi spunea să nu mai stau peste program pentru că nu-mi face nimeni statuie, îi răspundeam că nu înțelege cum stau treburile. 😅

Nu trebuie să muncești până la epuizare ca să realizezi multe lucruri. Nu trebuie să te privezi de somn ca să dai rezultate – it’s not how little you sleep, it’s what you do when you’re awake! Nu trebuie nici să le demonstrezi altora de ce ești tu capabil stând peste program, încărcându-te cu energie negativă sau cu lucruri pe care tu, ca șef, nu i le-ai pune niciodată în cârca unui angajat.

Oricât de cool sau glam a devenit acest concept de overworking, treptat realizăm că nu e ceva ce ne definește. Până la urmă noi dăm viață lucrurilor, nu invers.

sursă featured image: https://www.wired.com/story/diagnosing-and-dealing-with-your-low-battery-anxiety/

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *