Duminică, ora 08:50. Ne îndreptăm spre zona de start. E prima dată când alerg 10 km, nu sunt suficient de antrenată și am ceva emoții că n-o să pot duce cursa la bun sfârșit.

Îmi făceam tot felul de filme, mă vedeam leșinată pe Calea Victoriei, cu ambulanța căutându-mă prin mulțime și, eventual, cu un reporter PRO TV lângă targă, care mă întreba ce naiba a fost în capul meu de am alergat atâția kilometri neantrenată.

Am zis că trebuie să-mi fac curaj să alerg, să ies din zona mea de confort și să trec peste toate amintirile din școală, când rămâneam printre ultimii la alergarea de rezistență. Nu-mi ieșea niciodată pentru că, de fapt, nimeni nu te învață cum să alergi. Nu-ți explică cum să-ți dozezi respirația, când să te oprești și când nu, ce echipament să ai ș.a.m.d.

Revenind la dimneața alergării, coada era atât de lungă, încât am mai mers vreo 200 de metri până am ajuns la poarta de start. Era ușor frig, Alex îmi spunea că trebuia să mă îmbrac mai gros. Știam că o să mă încălzesc de la alergare, așa că am refuzat orice strat extra de haine. Plus că voiam să mi se vadă outfitul mai colorat decât Color Run-ul.

Odată cu primul pas de alergare am dat start și la Garminul împrumutat de la Alex. Voiam să-mi reglez pace-ul, să știu cât timp mai am până la finish, doar că… în timp ce lui Alex îi arăta un pace de 7 minute/km, mie îmi arăta unul de 12.

Alex: ”Încearcă să alergi mai tare.

Eu: ”Chiar dacă fac asta, tot nu-mi dă pace-ul corect. Sigur e o problemă la el.

În primele 10 minute de alergare eu stăteam cu mâna întinsă, Alex pornea și oprea ceasul, încerca să-l seteze. Vorba lui Nae Caranfil ”Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană”. Într-un final, ne-am dat seama că ceasul meu era setat de fapt pe mile, doar că n-am reușit să-l modificăm din mers. Așa că l-am lăsat baltă și mi-am activat propriul Garmin, adică corpul meu. M-am conectat cu respirația și mi-am găsit ritmul. Mi-am pus căștile, am dat drumul la playlist-ul pe care uitasem să-l fac pentru alergare și pe care-l făcusem în mașină, și am intrat în lumea mea.

Muzica rock mă ajută enorm să alerg. Când mi-am făcut playlist-ul pentru ziua alergării am băgat albume întregi de la Guns N’ Roses, Metallica, AC/DC etc. Melodiile lor îmi dau o energie fantastică și mă ajută să continui să alerg chiar și când nu mai pot.

Doar că…

Uitasem că ei au și balade. Și, din cauza faptului că nu selectasem melodiile și am pus absolut tot ce aveau ei în albume, 80% din traseul meu a fost presărat cu balade.

Perrrfect, Antonia! You smart girl. Acum stai și apasă de cască până ajungi la o melodie care să facă să fii Duracell.

La un moment dat, din cauza tap-urilor mele, totul se oprise, nu mai cânta absolut nimic, drept pentru care trebuia să-mi dau telefonul de la braț jos, să selectez de acolo ce trebuia să ascult și să-l pun la loc. Am făcut asta de câteva ori pe traseu. Cool, hă? ☺️

 

Iluzia

Trebuia să ajungem la Arcul de Triumf. Știam că de acolo mai sunt încă 5 km. ”Unde e Arcul ăsta, mama lui?”, îmi spuneam. Simțeam că alergam de o veșnicie. Alex îmi spunea că mai e puțin, apoi văd primele porți gonflabile. ”Aaah, mai e puțin, puțin. Yeeey, am trecut! Poftim? Asta e o poartă înainte de poarta adevărată? Daamn!”.

Mă simțeam ca în deșert. După ce ajungi la miraj îți dai seama că mai e mult de mers (sau alergat) până la locul real.

 

Goana după apă

Am continuat să alerg. Mi-am spus că nu mă opresc acum, că sigur mai e puțin. ”Alerg în ritmul meu, dar nu mă opresc”. Doar că simțeam că mă topesc. Devenise tot mai cald, nu știam când venea următorul check point în care puteam să beau niște apă. Știți momentul ăla în care simți că te scurgi de la căldură și dacă nu bei atunci niște apă nu mai reziști prea tare pe planeta asta? Ei, așa eram eu atunci. Eram pe la Palatul CEC și am zis că trebuie să intru la un magazin să iau niște apă.

Am intrat într-un 5 to go, fetele de acolo mi-au dat prima apă pe care au pus mâna, am așteptat să se încarce aplicația pe care aveam cardul, le-am salutat și am ieșit. La prima gură de apă simțeam cum descoperisem izvorul tinereții fără bătrânețe.

Am continuat să alerg, iar după câteva minute, pe la Piața Națiunilor Unite, se afla următorul check point.

 

Finish

Pe la kilometrul nouă am început să merg, simțeam că nu mai ajung odată la finish. Când colo, el era la mai puțin de un kilometru în fața mea. Am văzut primele porți gonflabile, scria pe ele ”FINISH 10 KM”.

Nemaipomenit!”, îmi spuneam.

Dar de ce continuă să alerge oamenii? Am luat-o bine sau m-am dus pe traseul de 21 km? Să nu zici că…

Da, aceeași (Mărie) iluzie ca la Arcul de Triumf. Am continuat să alerg, am dat sprint la final și deja îmi imaginam cum mă așteaptau aplauze, îl vedeam pe MC strigând ceva de încurajare la final.

Nope. Nimic. Absolut nimic. Țipam singură de fericire, iar oamenii erau în filmul lor.

Concluzie

Abia aștept 21k! Dar, pe lângă asta, mi-am dat seama că alergarea e fix ca-n viață. Treci printr-un șir de gânduri și sentimente, te scoate din zona de confort și ești în competiție numai cu tine. Cel puțin la prima cursă, unde te interesează doar să termini. 😁

 

Sursă featured image: Unsplash

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *