Săptămâna asta am fost la Pădurea Spânzuraților, în regia lui Radu Afrim, penultimul spectacol de teatru pe care l-am văzut înainte de FITS. Am reușit să-l văd, într-un final, după doi ani de așteptare!

Știam că va fi un spectacol greu, emoționant, care pune accent pe zona psihologică. Mi s-a părut excepțional modul în care partea istorică a fost îmbinată cu prezentul nostru, un prezent al tehnologiei, incertitudinii și a lipsei de empatie. Un prezent în care, din nefericire, nu se mai caută profunzimea lucrurilor.

Văzut din perspectiva lui Afrim, Pădurea Spânzuraților nu este un doar un spectacol de teatru jucat de-o echipă talentată, dar este și un spectacol cu decoruri care completează actul actoricesc într-un mod spectaculos. Fiecare piesă de decor are o anumită simbolistică, care te provoacă la reflecție.

Foto: Adi Bulboacă

Să vezi cum conștiința (jucată de Marius Manole) te transformă dintr-un un om dur, hotărât să lupte contra a ceea ce-i stă în cale, într-unul care nu mai distinge iluzia de realitate, care găsește liniște în casa părintească și în adevăr, este un mesaj către oricare dintre noi asupra alegerilor pe care le facem în viață. Este doar o chestiune de timp. Conștiința te cuprinde și te duce în cele mai întunecate locuri. Vrei să fugi de ea, dar nu poți. Vrei să dai cu ea de pământ până simți că nu mai rămâne nimic din suferința ei.

Sufletul mi-a fost cuprins de-o mulțime de emoții. Mă bucur că am avut ocazia să îi văd pe Marius Manole (conștiința) și pe Alexandru Potocean (Apostol Bologa) jucând împreună într-un spectacol atât de intens. Au fost într-o completare perfectă, jucând uneori în antiteză, alteori în omogenitate. Însă ce m-a impresionat enorm a fost legătura dintre Apostol Bologa și mama lui (jucată de minunata Natalia Călin).

Nu vreau să spun că aveam lacrimi în ochi, dar momentele în care vorbea doamna Bologa mi-au amintit de toată copilăria mea, de satul care era pașnic, dar expresiv, de la un anotimp la altul. De fiecare dată când priveam dealurile, parcă vedeam tablourile de la grădiniță cu cele patru anotimpuri. Și nu, nu exagerez. Știu ce vedeam când eram copil, știu ce miros avea fiecare toamnă, primăvară sau ce miros aveau rufele înghețate, aduse în casă de pe sârmă, în fiecare iarnă. Știu ce gust avea pâinea rumenită pe soba bunicii mele, unsă cu margarină și magiun făcut din prunele culese din grădină. Mai știu cum lucra bunica mea la război sau cum croșeta veste de lână. O ajutam să ia lână din sat și apoi să facă ghemuri din ea. Seara îmi spunea povești, iar ziua mergeam să culegem (și să mânânc) cireșe, vișinie sau zarzăre din copaci.

Poate de asta sunt atașată de munte și de natură. Poate de asta am nevoie să simt răcoarea dimineții și aerul curat care mă pătrunde și-mi aduce energia de care am nevoie.

Lucrurile erau parcă mai sincere și mai inocente. Dorința de tehnologizare și de asfaltare a dus la eliminarea livezilor, a grădinilor din care oamenii își făceau provizii de toamnă. Lumânările de la Înviere s-au transformat în blițuri care ne aduc validarea dintr-o lume în care părem perfecți. Ne e teamă să mai privim oamenii în ochi pentru că masca încrederii e redată mai mult online decât offline. Pădurile erau mai bogate și țineau răcoarea zilelor de vară. Ne e rușine de locul din care am plecat din cauza aparențelor din prezent.

Mă întreb, oare unde ne pleacă satul de odinioară? Cum o să ajungem să ne raportăm la trecutul nostru? Prin eliminarea completă a ceea ce ne-a format ca popor, a simbolurilor și tradițiilor românești sau prin păstrarea lor?

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *