”Ce altceva poate face o ființă,

între alte ființe, decât să iubească?

Să iubească și să uite, să iubească,

chiar și greșit, dar să iubească, cu siguranță să iubească?

Să iubească ceea ce marea aruncă la țărm,

să iubească ceea ce ea îngroapă și ceea ce,

în briza mării, este sare, ori sete de iubire ori pură neliniște?

Să iubească aridul, asprimea,

o vază fără flori, o podea de fier,

o pasăre de pradă.

Aceasta ne este destinul: să iubim fără limite,

să ne iubim până și lipsa de iubire”

                                                         – pe baza unei poezii de Carlos Drummond de Andrade

Sunt versurile cu care a început “Amore” (“Iubire”), un spectacol realizat de maestrul Pippo Delbono.

Spectacolul este alcătuit din imagini, muzică, dans, dar și din tăcere. Din momentele de tăcere călătorim prin diverse ritualuri religioase și vedem cum totul se dezvoltă, cum totul ajunge la un punct culminant.

“Amore” are la bază ființa umană, care descrie nu doar un sentiment, ci și o stare de spirit.

Este vorba de iubirea pe care o vrem, dar care, din cauza fricii, ajungem s-o evităm. “O caut și o vreau în același timp. Tocmai asta ne sperie”, spune regizorul. Sau e iubirea pe care o acceptăm, o primim cu sufletul deschis, dar care ne zdrobește și apoi clădește o nouă versiune a ei în sufletul nostru.

Foto: Sebastian-Marcovici

Regizorul spune că fiecare spectacol al său pleacă de la un concept puternic, pe care mai apoi îl explorează prin călătoriile din toată lumea. Caută acele elemente comune care se repetă și datorită cărora poate transpune totul într-un spectacol. Pentru conceptul de iubire a ales Portugalia, cu toate tradițiile și muzica ei. Aici descoperim partea nostalgică a dragostei, prin fado, texte sau poezii mai puțin cunoscute. Descoperim pasiunea.

Vocile interpreților răsună din toate colțurile sălii și-ți fac inima să vibreze. Muzica fado, combinată cu liniștea din sală, duce la o stare de profunzime. O profunzime din ce în ce mai uitată în superficialitatea prezentului.

Decorul, deși aparent minimalist, reușește să umple fiecare moment artistic. Totul capătă viață, asemenea unui tablou cu statui vivante. Fiecare umbră, culoare, își schimbă intensitatea, devenind ba mai rece, ba mai caldă, în funcție de actul scenic.

Foto: Sebastian-Marcovici

Totul arată dubla viziune asupra iubirii. O evităm sau o acceptăm. Trăim în intensitatea iubirii sau suntem într-o căutare constantă a ei din cauza fricii.

Am avut ocazia să-l ascult pe Pippo Delbono la conferința din a doua zi a spectacolului, iar cu o seară înainte am avut onoarea de a discuta, pentru o clipă, cu dumnealui. Este de-o modestie rar întâlnită, iar cu un zâmbet cald a spus: “Îmi dau seama când un om mi-a văzut spectacolul, îl recunosc după privire.”

Pippo Delbono, acest “cetățean al lumii”, după cum s-a numit, nu-și pune mintea în spectacol, ci inima. Prin teatru pune viața sa pe scenă.

Întrebat cum găsește forța după pierderea lui Bobo (artist surdo-mut descoperit de Pippo într-un spital de boli mintale în care a fost internat), după singurătate, covid și război, maestrul a răspuns: “Forța vine din profunzime, din adâncuri, iar asta îmi dă, uneori, mai multă forță. Sunt momente în care vreau să mă opresc, dar continui pentru ceilalți, pentru cei care mă iubesc. Până la urmă, continui pentru ceilalți, nu pentru tine. Ceilalți îți dau curajul de a continua. Colaboratorii, prietenii și publicul, până la urmă. Publicul e acolo. Publicul îți dă iubire, îți mulțumește pentru ce faci, așa că nu pot să mă opresc. Trebuie să continui.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *